Într-o cultură în care rușinea și vinovăția sunt printre singurele emoții pe care le experimentăm constant și puternic, printre primele ce le putem identifica cu ușurință, pare a fi imposibil să creștem adulți maturi emoțional, cu stimă de sine ridicată, pregătiți pentru viață.
Cred că și tu, la fel ca și mine, ai crescut cu ”Să îți fie rușine!”, sau ”Nu îți e rușine?!”. Ce mod straniu și cumplit de greșit să educăm sufletele mici, care abia învață să trăiască.
Cu acest motto, al lui ”Îmi este rușine!” și ”Sunt vinovat!” , ne trezim la vârsta maturității biologice, cu o serie de lecții învățate greșit. Iată câteva dintre ele:
– Îmi este rușine să greșesc sau să eșuez. Este INTERZIS. Asta pune o presiune fantastică pe mine, pentru a reuși. Voi face eforturi uriașe pentru a nu eșua, chiar de ar fi să plătesc un preț mare la schimb.
– Îmi este rușine să vorbesc liber. Dacă spun ceva nepotrivit sau greșit? Până la urmă, zicala ”Dacă tăceai, filozof rămâneai” are sens.
– Îmi este rușine să îmi exprim emoțiile, pentru că nu e permis. Altfel, ceilalți mă vor respinge. Așadar aleg să le suprim. E rușinos să plângi. E rușinos să râzi prea zgomotos. E rușinos să arăți că ești furios. E rușinos chiar să fii trist sau supărat. Doar cei slabi sunt astfel. Iar tu nu ai voie să fii slab. Tu TREBUIE să fii puternic (sau cel puțin să arăți asta).
– Îmi este rușine să vorbesc cu altcineva despre ceea ce simt. Îmi este atât de rușine, încât nici măcar soțul/soția nu știe ce este în interiorul meu. Mă simt singur uneori, dar prefer singurătatea în doi, decât să fiu văzut prea profund.
– Îmi este rușine să îi privesc pe ceilalți în ochi prea mult. Dacă fac asta, devin vulnerabil. Iar ei mă vor vedea.
– Îmi este rușine de felul în care arăt sau mă îmbrac. Uneori sunt prea slab. Alteori sunt prea gras. Alteori nu mă îmbrac corespunzător. Iar uneori nu sunt nicicum. Așadar aleg să mă izolez. Mai bine să nu fiu văzut deloc.
– Mă simt vinovat de comportamentul copiilor mei. Dacă i-aș fi crescut diferit, lucrurile stăteau altfel. Vinovăția asta mă copleșește atât de mult, încât nu știu ce să fac cu ea. Și e rușinos să îți ceri iertare. Asta te face slab. Așadar, fie aleg să neg că e ceva greșit aici, iar când voi fi confruntat, voi deveni defensiv, fie mă scufund cu totul în vinovăție.
– Eram responsabilul principal al acelui proiect, care tocmai a eșuat. Așadar sunt singurul vinovat. Vinovăția aceasta îmi ia din energie și îmi scade motivația. Dar nu am ce să fac. Merit să mă simt vinovat.
– Mă simt vinovat când îmi cumpăr ceva mai scump, știind că sunt oameni în lumea aceasta care nu au cu ce să se hrănească.
– Am o perioadă dificilă, iar emoțiile mă copleșesc. Totuși, mă simt vinovat de starea mea. De ce nu mă pot controla pur și simplu? Alții trec prin probleme mult mai mari.
Cele două emoții negative sunt de multe ori învățate în perioada copilăriei, transmise de către mediul în care trăim și apoi însușite drept stări permanente, mascate de o falsă moralitate sau etică.
De cele mai multe ori, cele două emoții sunt învățate și dezvoltate prin credințele moștenite din familie, sau mediu. Acele numite ”credințe limitative”, cele care ne opresc din evoluție.
Avem nevoie să fim foarte atenți la ceea ce simțim mai exact și DE CE?
Atunci când identificăm rușinea și vinovăția, merită să ne punem următoarea întrebare:
Când am învățat asta?
Sau
Cine m-a învățat asta?
După ce aflii răspunsul la cele două întrebări, poți începe să lucrezi cu convingerile pe care le ai. Vezi ce îți mai folosește din tot ce știi acum! Cât din ceea ce gândești este de la tine și cât este moștenit de la alții?
Vinovăția și rușinea sunt printre emoțiile blocante, care ne țin ”înghețați” pe loc, așa cum exemplifica și Dr. Hawkins în Piramida Conștiinței. Nimic nu se poate dezvolta în acest punct. Modul de funcționare este pe pilot automat, din inerție.
Noi avem nevoie să mergem înainte, să ne trăim viața în libertate, nu în constrângerea și sufocarea oferite de stări constante de emoții negative.
Vinovăția este o emoție profundă, blocantă, care poate să reapară pe parcursul vieții, în contexte diferite și poate ține chiar toată viața. Vinovăția spune: ”Cum am putut face asta?!”
Există o diferență între vinovăție și părere de rău. Părerea de rău ține puțin și trece cu un simplu ”iartă-mă”.
Rușinea vine din spate și le ”întrece” pe celelate două. Rușinea e și mai grea de cărat și duce la renunțare. Rușinea spune: ”Vreau să mă scufund în pământ, să nu mai exist.” Aduce cu sine un sentiment profund de a fi defect sau inadecvat. Rușinea este un atac direct asupra propriei identități și ne strivește stima de sine.
Rușinea și Vinovăția, răspuns în fața traumei – FREEZE
”Trauma favorizează o viziune a sinelui bazată pe rușine.
Persoanele care poartă cicatricile traumei, dezvoltă aproape în mod uniform o viziune de sine bazată pe rușine, o percepție negativă de sine de care cei mai mulți sunt mult prea conștienți. Printre cele mai otrăvitoare consecințe ale rușinii se numără pierderea compasiunii față de sine însuși. Cu cât trauma este mai severă, cu atât această pierdere este mai aproape de a fi una totală.” – ”Mitul Normalității”, Gabor Mate
Sentimentul constant al vinovăției și rușinii (mai ales), simțite pe termen lung, pot duce la consecințe psihologice severe: depresie, anxietate, tulburări de personalitate. Apoi iau naștere comportamentele distructive: dependențele, automutilarea, tentativele de suicid sau chiar agresivitate la adresa celorlalți: ”Sunt disperat și am nevoie să scap de acest sentiment cumva. Dacă nu mă pot pedepsi pe mine, îi voi pedepsi pe ceilalți. Voi masca rușinea și vinovăția cu furie și agresivitate.”
Fie că vorbim de ”trauma cu t mic” sau ”trauma cu T mare” (Bessel Van der Kolk, Gabor Mate), cele mai comune emoții care iau naștere în traumă sunt chiar vinovăția și rușinea. Lecțiile greșite enumerate mai sus sunt lecții învățate în timpul ”traumei cu t mic”.
Gândește-te puțin: cum te simțeai când aveai 8 ani și ți se spunea că TREBUIE ”Să îți fie rușine!” de fiecare dată când luai o notă mai mică, când făceai o greșeală mică sau nu făceai performanță la nivelul așteptărilor?
Sau..mai știi cum te simțeai atunci când atmosfera din casă nu era una plăcută? Oare și tu te simțeai vinovat pentru că ”erai o povară” financiară sau emoțională pentru părinți, prea grea de dus în vremuri dificile, cu resurse limitate?
Toate acestea se imprimă în creierul copiilor în dezvoltare, făcând din rușine și vinovăție un mod de a trăi viața.
Pe cealaltă parte, cea a traumei complexe, ”trauma cu T mare”, majoritatea persoanelor abuzate sexual simt foarte puternic rușinea și vinovăția, însoțite adesea de furie. Supraviețuitorii războiului sau calamităților se simt adesea vinovați pentru că ei au supraviețuit, în timp ce prietenul sau un membru al familiei a decedat.
În terapia traumelor complexe se lucrează de obicei cu rescrierea experienței emoționale din spatele unei amintiri dureroase, în special cu rușinea și vinovăția.
Fie că vorbim despre rușine și vinovăție ca urmare a ”traumei cu t mic” (emoții învățate, însușite) sau a ”traumei cu T mare”, acestea două sunt de obicei asociate cu reacția de FREEZE, care apare ca mod de supraviețuire în cazul unui trigger (impuls) ce ne reactivează experiența amintirii traumatice, atunci când rana încă este deschisă. La fel cum ne arată și piramida conștiinței lui Hawkins, atunci când trăim constant în rușine și vinovăție, ne blocăm viața în întregime.
În final, avem nevoie să integrăm și această stare de vinovăție sau rușine. Vorbesc despre integrare, pentru că ”a scăpa de..”, înseamnă de multe ori o disociere, o respingere a ceea ce simțim. Ori asta poate fi chiar mai dureros: să te desparți de tine însăți. Așa e, noi toți urâm să ne simțim vinovați sau rușinați. Nu e fain când te doare. Însă soluția nu este să respingi, ci să integrezi. Iar asta de multe ori înseamnă începerea unui proces interior de reparare și vindecare, de lungă durată. Iar primul pas este: compasiunea față de sine.
Închei cu acest gând al compasiunii față de sine. Întâi, fii blând, ca mai apoi să fii bine cu tine!
Gianina Șadi
