”Atunci când îți iei energia din progres, NU din rezultatul final, ești de NEOPRIT.” – Paul Olteanu
La începutul anului 2023 am ascultat o mică parte dintr-un interviu cu Paul Olteanu. Știi acel moment când auzi pentru prima dată un mesaj profund, semnificativ pentru tine, visceral ? E ca și cum o nouă ușă se deschide în fața ta și vezi în sfârșit acel ceva pe care l-ai căutat atât de mult timp. Fraza de mai sus ”a făcut” sens pentru mine. Era momentul meu glorios de AHA.
La fel ca și Paul (și ca majoritatea adulților din România de astăzi) am crescut în competiție, încurajată cu atât de multă înverșunare de către sistemul de învățământ românesc. ”Pe vremea mea”, premianții erau puși în prima bancă, în timp ce corigenților le erau rezervate ultimele bănci. Nu cumva să se amestece cele două rase. Un mesaj clar și răspicat era transmis în fiecare zi. Era creată o diviziune clară între populație, într-un mod atât de bizar, chiar de pe băncile școlii. O împărțeală între: deștept și prost, vrednic și nevrednic, bun și rău. Ca și cum tu, om creat de Dumnezeu, ai un singur scop în această lume: să concurezi mereu pentru primul loc, crezând că acolo este întreaga ta valoare, iar dincolo de asta nu mai există nimic.
Oare ce învață un copil care crește astfel?
Cum să vorbim cu ușurință astăzi, în România, despre încredere și stimă de sine, curaj și vulnerabilitate, perseverență și reziliență, când ție ți-au fost tăiate aripile în cea mai valoroasă perioadă din evoluția ta ca om: timpul în care trebuia să crești și să te dezvolți în siguranță, formând un adult matur? Cum să vorbim cu ușurință despre a-ți descoperi abilitățile și pasiunile, despre a descoperi la ce ești tu bun cu adevărat și care e sensul tău în viață, când aceste concepte sunt complet străine pentru mare parte din populația de astăzi? Și cum să nu vorbim despre RUȘINE, VINOVĂȚIE și FRICĂ, când aceste emoții te-au însoțit în fiecare zi, atât de mulți ani? Despre traumă, anxietate, depresie și reglare emoțională nu o să scriu acum. Dar e de la sine înțeles că un pui de om, care trăiește pe modul ”supraviețuire” mulți ani la rând, întâmpină obstacole mari în viața sa de adult, când încearcă să învețe în sfârșit…cum se trăiește viața, cum să ÎȘI trăiască viața.
Am putea spune că acest mod de exprimare este o exagerare. Știu că mulți încă gândesc astfel. Însă nu e o exagerare. Și nu eu spun asta, ci multiplele studii din ultimii ai. Se trag numeroase semnale de alarmă în prezent, care încearcă să ne trezească din somn. Se vorbește foarte mult în ultimul timp despre inteligență emoțională, autoreglare, reziliență psihologică, fight-flight-freeze, stiluri de atașament și traumă. Se insistă foarte mult pe aceste teme. Atât de mult, încât unii oameni nu mai vor să audă despre asta. Însă eu mă bucur, mă bucur atât de mult că trăiesc vremuri în care în sfârșit se abordează și în România teme ce țin de sănătatea noastră mintală (bineînțeles, nu în școli).
Nu o să enumăr studii aici. Te provoc pe tine să cauți, să te documentezi, să studiezi acest subiect al dezvoltării copiilor din punct de vedere neuropsihologic (pentru tine și pentru copiii sau nepoții tăi). O să spun doar atât: Cum să ne așteptăm ca un creier de pui de om, în plină dezvoltare, care învață o singură lecție (și aceea greșită) să devină cu ușurință un adult matur emoțional și complet sănătos mintal?
Rata bolilor mintale crește tot mai mult. Psihologii, psihiatrii, oamenii din domeniul neuroștiinței încearcă să ne învețe despre asta și să ne ajute să ne trezim. Anxietatea și depresia nu ne este străină. Ne place mai nou să le îmbrăcăm frumos în ”burnout”. Sau spunem că suntem ”copleșiți”. Însă trecem dintr-un burnout în altul și ne trăim viața pe pilot automat, într-o continuă copleșeală, fără să ne oprim puțin și să ne întrebăm DE CE facem asta? Care este beneficiul ascuns din spate?
De ce ne este teamă de eșec? De ce alergăm după poziții înalte, identificându-ne fundamental cu cariera pe care o avem? De ce ne este greu să ne relaxăm, să ne odihnim, să ne decuplăm? De ce preluăm atât de mule responsabilități pe umerii noștri, încercând mereu să fim eroul care salvează situația? De ce ne este dificil să stăm în liniște? De ce ne este imposibil uneori să ne conectăm autentic cu cei de lângă noi? Oare toate acestea nu sunt roadele unei vieți trăite pe repede înainte, decuplați de propriul corp și suflet, propriile simțiri?
Cum se simte această alergare continuă? Ca și cum sufletul tău nu se poate odihni, pentru că nu știe altfel. Și chiar nu știe. Sufletul tău de copil încă e în tine și își cere drepturile. Și e firesc, întrucât purtăm în permanență cu noi două lumi: EU-copilul și EU-adultul.
Atunci când te temi de eșec, atunci când îți transpiră palmele în timpul unei prezentări și te înroșești când cineva îți transmite ”ai greșit”, atunci când intri în competiție cu colegii de la serviciu și nu ai liniște până nu devii mai bun decât ei, atunci când faci ore suplimentare pentru că vrei să dovedești că TU POȚI, că tu MERIȚI, că tu ești VREDNIC, să știi că acela este momentul când copilul din tine strigă după ajutor. Ești de fapt tot tu, însă în varianta de 7-18 ani. E copilașul care are nevoie să fie văzut și validat. Atunci e momentul să fii adultul de care aveai nevoie când erai mic, să te întorci înspre tine. Atunci ai nevoie de maximul de prezență și de curaj pentru a sta cu tine, față în față, să vezi ce nevoi ai și nu îți sunt îndeplinite. De ce ai intrat în modul fight, flight sau freeze? Ce anume percepi drept un pericol? Și mai ales…ce anume din ceea ce simți tu-adultul, este ancorat în realitatea ta din prezent și care parte din copilăria ta o proiectezi de fapt acum?
Nu o să spun acum că sistemul de învățământ de stat din România este cauza tuturor problemelor noastre. Însă îndrăznesc să spun cu asumare că: sistemul de învățământ din România, care încurajează în continuare competiția, toceala și împărțirea elevilor pe 2 categorii: bun sau rău, este același sistem de acum 20-30 de ani, care nu știe (sau nu vrea să știe) nimic despre dezvoltarea elevului ca adult matur emoțional și sănătatea lui mintală. Acest sistem este una (dacă nu cea mai mare) cauză a multor probleme din viața noastră de adult. De acolo se dă startul unei epidemii a oamenilor cu stimă de sine scăzută și anxitetate ridicată, oameni care nu au nicio direcție clară pentru că nimeni nu i-a încurajat să se îndrepte în direcția potrivită lor (ca și cum în această viață există un singur drum: drumul celor cu diplome renumite și joburi bine plătite).
”Atunci când îți iei energia din progres, nu din rezultatul final, ești de NEOPRIT.” – răsună acum în mintea mea de fiecare dată când mă biciuiesc pentru că nu fac destul, sau nu e bine cum fac, AM GREȘIT, sunt vinovată, ”Să îți fie rușine!”… Și știi ce e amuzant? Eu chiar am fost acel copil ”cuminte”, din prima bancă, cel care lua mereu note bune, cele mai bune. Și Doamne, atât de greu mi-a fost să mențin acel standard. Eram îngrozită de alternativă: să fac parte din grupul celor din ultima bancă. Credeam că o să dispar complet dacă nu m-aș fi putut remarca în continuare prin inteligența mea (măcar prin asta). Aveam mai târziu să aflu că ”note mari și premiul întâi” nu sunt echivalente cu inteligența. M-am căsătorit la 19 ani tocmai cu un băiat din ultima bancă, opusul meu, pentru că vedeam în el o inteligență aparte, invizibilă celorlalți, o inteligență ce avea nevoie de aer pentru a respira cu adevărat. Și nu m-am înșelat, întrucât el este o adevărată inspirație pentru mine în majoritatea domeniilor din viața mea.
Am descoperit astfel ambele tipuri de suferință:
1. cea a copiilor ”deștepți”, cei din prima bancă, ce poartă pe umeri povara perfecționismului și a îndeplinirii unui destin prescris de alții
2. suferința copiilor din ultima bancă, cei așa numiți leneși, invizibilii, cei care ascund de fapt un univers fantastic și minți sclipitoare, pe care nu le pot arăta lumii pentru că nu le este permis
Cum facem acum să vindecăm trecutul? Ce ne mai rămâne? Păi, noi înșine ne rămânem. Încurajez oamenii în ultimul timp, spunându-le: FII PROPRIA TA PERSOANĂ! Ce vreau să spun prin asta este: desprinde-te puțin de mulțime, de așteptările familiei, prietenilor, angajatorului, societății și vezi ce vrei tu cu adevărat. Desprinde-te puțin de ”Mitul normalității” (vezi cartea lui Gabor Mate) și întreabă-te cum îți dorești de fapt să trăiești? Ce îți dorești TU? Exersează autenticitatea și puterea de a spune NU!
Iar atunci când simți că nu e destul, că tu nu ești destul, nu e bine ce ai făcut, ai eșuat și îți e rușine, gândește-te puțin la versiunea ta de acum 5 ani. Privește cu atenție și onestitate în urmă, la drumul pe care l-ai parcurs până acum, la obstacolele pe care le-ai înfruntat și progresul pe care îl ai în anumite domenii din viața ta. Sunt absolut convinsă că și tu ai progresat cel puțin într-un anumit domeniu.
Te încurajez să scrii pe o hârtie cel puțin 5 lucruri bune pe care le-ai făcut în ultimii 5 ani, iar apoi să te aplauzi (pe bune) în oglindă pentru că AI REUȘIT! Sigur că mai ai drum lung de parcurs. Mai este mult până în vârf. Însă dă-ți voie să te oprești din când în când și să celebrezi reușitele din viața ta, pentru că…:
”Atunci când îți iei energia din progres, NU din rezultatul final, ești de NEOPRIT.”
Te imbrățișez cu drag,
Gianina Șadi
